Ca in multe alte cazuri, si in privinta sentimentului patriotic societatea romaneasca postcomunista a aruncat copilul odata cu apa din scaldatoare: cica eram satui de patriotism cu de-a sila, asa ca n-am mai vrut sa auzim deloc de el: multi s-au inghesuit sa plece din tarisoara fara a se mai uita in urma, iar literatura pe tema patriotica a fost surghiunita din manuale, din reviste si din librarii. A fost o vreme cand „sila de Romania“ dadea mai cool decat dragostea de ea. Paradoxal insa, – sau, mai bine zis, ca la noi (...la nimenea, incheiem adagiul clasic cu patriotica mandrie!) – aceste manifestari s-au ingemanat cu „nu ne vindem tara“ si cu excese nationaliste de tot felul. Mai incoace, capsunarii au reinceput sa vina acasa si sa cumpere steaguri tricolore ca sa le duca „acolo“ (in orasul meu, de Craciunul lui 2005, era criza de... drapele in magazine, nu de brazi, ca pe astia din urma ii taiasera cu spor din padurile patriei, cei ce nu plecasera in Spania, probabil...). Duc acolo drapele, lasa aici copii in grija Domnului, imi zic. Dar patriotismul „de drapel“ e unul de parada, mai putin vocal decat discursul de la tribunele tribunilor nationali, insa cu aceleasi efecte in timp. Inteleg ca tot mai multi capsunari se intorc si investesc in satele lor de bastina (ceea ce e un semn si de patriotism, nu?), dar ca platesc mai abitir pentru o biserica noua (cea veche neavand beton si termopane), decat pentru un dispensar. Nu cred ca nevoia de spatiu sacru ii motiveaza, ci aceeasi logica perdanta, a paradei cu iubirea de mosie.
Dezbararea de excesele ceausiste ale patriotismului declarativ si van nu ne-a reusit, se pare; daca privim in jurul nostru, stilul lui continua sa fie dominant... Intr-o confuzie fundamentala, cei mai multi incurca patriotismul cu formele expresiei sale: cu cat mai mare si mai tare, cu atat mai valoros, mai adevarat! Va mai amintiti de „Traiasca si infloreasca scumpa noastra patrie, Republica Socialista Romania!“? Nu, nici mie nu imi lipsesc vechile lozinci de pe pereti. Sa facem, in schimb, un mic efort analitic: ce „nu era bine“ la ele? Ca i se dorea patriei sa traiasca si sa infloreasca? De ce? Ce era rau in asta? Ca patria era Republica Socialista...? Poate, la o adica, dar daca „asa o chema“... Nu cumva ceea ce era cu adevarat deranjant se gasea in modalitatea de expresie, in impozitia violenta a sloganului urias, public, unificator, dominant? De ce am uitat?
Autenticitatea sentimentului nu tine de calitatea vocala a manifestarii lui; de pilda, patriotismul nu sta in discursurile de la televizor, ci in grija de a nu arunca gunoaiele pe geam, din bloc. Ce-are blocul cu patriotismul? Are. Pentru ca „patria“ ar trebui sa fie, pentru fiecare, in primul rand spatiul intimitatii fericite si protejate: nu o tara in definitiile sale politice, geografice etc., ci un arhetip al locului ce indeplineste, simultan, functiile protectiei, regenerarii, implinirii fiintei. „Patria“ e pantecele matern, tara promisa (si neatinsa niciodata), taramul fericitilor, curtea bunicilor copilariei, camera fiului etc.... Intr-o poezie (ei bine, da!) de prin anii ’70, implicit polemica fata de lozincile oficiale, Ana Blandiana (ei bine, da!) acorda atributele patriei corpului barbatului iubit, „pamant apus in somn prin verzi orbite...“. Un prim sens al notiunii de patrie nu este deloc coincident cu acela de „tara reala, al carei cetatean sunt“. Coincidenta vine dupa, daca vine. Dar imi pot imagina un om originar din Romania, traitor in America de Nord, si a carui patrie e... India – sa zicem – pentru ca acolo se regaseste pe sine, fara a ramane acolo pentru totdeauna.
Ca de obicei, literatura poate ilustra bine si o atare dezbatere despre nuantele autenticitatii. Literatura coloreaza elocvent reusitele si nereusitele expresiei iubirii de patrie, pentru ca literatura este un discurs „figurat“ despre sentimentele fundamentale ale omului. Nevoia acestuia de a se simti in siguranta intr-un spatiu matricial, de a se intoarce la origini tine de constantele speciei. Patria le concretizeaza, atat. O capodopera nu e patriotica in mod programatic, pentru a raspunde acestei nevoi fundamentale a cititorilor sai: Biblia este o carte (si) despre Tara Fagaduintei, dupa cum Odiseea e povestea intoarcerii in patrie a ratacitorului... Patriotismul se poate exprima in scrieri exhortative, angajate („Hora Unirii“, ca sa ramanem la textele canonice plecate din manualele noastre...), dar nu e obligatoriu deloc acest lucru. Patriotismul poate provoca la reflectie, la spirit critic, ne poate pune pe ginduri... Ce spatii ne definesc? Cum intelegem sa le construim sau sa le traim? Etc. Personal, cred ca unele din cele mai frumoase versuri eminesciene la tema sunt cele din atelierul poemelor Muresanu-Gemenii, unde poetul blestema patria sau ii cere moartea, ca singura solutie a iesirii de sub apasarea tragica a destinului ei istoric. De-aceea zambesc auzind, pana azi, patriotii de serviciu indemnandu-ne sa aplicam indemnurile poetului national cand e sa ne dovedim iubirea de patrie: „...si ciuma, in limanuri, sa intre pe corabii“.
Ceea ce ma sperie, ca profesor de literatura ce sunt, este faptul ca graba cu care am exilat dintre subiectele literaturii/scolii patriotismul educa generatii succesive in credinta ca subiectul e sau insignifiant, sau jenant – de ocolit, in orice caz. Deci, Istanbulul lui Pamuk, Bucurestiul lui Cartarescu, acel „nicaieri, niciunde“ al Christei Wolf, limba imposibil de locuit a lui Paavo Haavikko sau curtea miracolelor din ultimele poeme claunesti ale lui Mircea Dinescu – toate aceste figuri literare ale patriei le vorbesc degeaba: nu le vor recunoaste pentru ceea ce sunt. Si nu vor avea de unde sa invete cum sa isi construiasca bine, inteligent, potrivit cu ei insisi, propriile patrii, oricare si oriunde vor fi acestea. Pentru ca nevoia unei patrii pentru fiecare nu dispare odata cu intrarea noastra in UE, nici cu plecarea vreunuia din noi la antipozi. Ce fel de patrie? Asta e, de fapt, intrebarea... Ce facem cu ea?
Ioana Bot - Dilema Veche