Furnale, cuptoare cu flacari, zgura, cale ferata plina de funingine, ciment, case cu acoperisuri betonate fara voie, erau piesajul trairii noastre. Lungi siruri de camioane cu praf inecacios, praf amestecat cu motorina, praf omorand respiratii de plaman de copil, de om, de batran, de femeie, ne imputinau si comprimau timpul, ne scurtau viata. Coloane catalitice cu lungi cosuri, cu flacari rosiatice, in coloane ca niste serpi, coloane ce colorau cerul in culorile iadului, se profilau la orizont. Tramvaie bolcanind si zguduind, cu zdranganit de roti neunse, in siruri intunecose de culori inchise, cu oameni chinuiti atarnand in scari, cu usi strambe, atarnatori scrasnind din dinti in disperarea intarzierii, se indreptau sub soarele si cerul albastru spre uriasele porti, porti care inghiteau tavalugul nesfarsit. Vane uriase, nestinse niciodata, mestecau otelul, otel cu flacara rosie indreptata spre directia de nezdrucinat a victoriei epocii.
Soare si cer care priveau la nebunia omului de jos, oameni care acolo, la suprafata, incercau sa fauresca in iad, raiul. Raiul sub forma de iad, forma ideala data de cartea rosie, forma calauzita prin iubitul conducator spre imaginea unui viitor luminos, ca un tunel cu doua capete. La un capat intunericul si la celalalt lumina. Din intuneric, ei, oamenii aceia, doreau sa ajunga la lumina.
Viata urbana in zbatere, in tuneluri inguste de asfalt incins, in cuburi de beton de o parte si de alta, in cuburi in care inca de cu seara astepta scaunelul bunicii sau al mamei, scaunel pregatit pentru ora 4 dimineata. Somn anulat brusc de sunetul strident ca de sirena al ceasornicului rusesc. Somn intrerupt din datoria sa de destindere a oboselii, oboseala a mintii si trupului. Zgomot de apa cu ragait de teava ruginita, apa bolborosind, zdranganind, apa care se aude de undeva de sus, ca un sunet de tren dand navala. Papuci tarsaiti, lipait pe trepte de ciment umed si rece. Apoi un zgomot de usa metalica grea, izbind coltar de fier masiv, izbitura care intinde sunetul ca un ecou in sus, spre casa scarii. Umbra cu papucii in lipaiala si in racoarea diminetii se indrepta spre alte umbre mici si cocosate, umbre bagate una in alta, umbre pe scaunele mici, umbre ca cea a umbrei noi venite. O alta usa metalica avand in ea o usita de puscarie, astepta sa fie deschisa, deschisa pentru o bucata de carne, mai mult os decat carne, usita deschisa pentru supravietuire si subzistenta, pentru punga umeda de zahar spre indulcirea amarului zilei, pentru faina si ulei, faina pentru gogosi mici si stranse in ele, gogosi facute la flacara sugrumata de neputinta presiunii.
Cine nu isi aminteste de vitrine aproape goale, cu piramide de conserve de mazare, cu cateva bucati de slanina de culoarea pamantului in carlige negre si urate, de femei scunde si imbatranite din vreme, femei intreband cu nadejde in ochi:
- Se baga ceva astazi?
Din cand in cand auzeai cate un:
- Te rog frumos sa ma anunti si pe mine sau, daca se poate, opreste-mi si mie ceva. Vin mai tarziu si imi dai prin spate.
Aprozar cu taraba de lemn vopsit in verde, cu noroi inchegat si batatorit pe margini, cu cartofi sau morcovi in praf si tarana, castraveti sfrijiti sau ardei cu pete uscate, cu fasole stransa si uscata in ea, nadejdea saracului. Vanzator inalt, cu maini mari si noduroase, consteliv si cu fata cogestionata, tipa:
- Ce vrei cucoana, astea sunt, daca nu-ti convine, du-te in alta parte.
Satana, in imensa sa rautate, dupa plecarea ta, cu kilogramul jumatate cartofi sau fasole si jumatate tarana, se apleca tacticos si lua dintr-un sac un vas de tarana, vas pe care il turna cu grija, amestecand cartof si morcov.
La intrarea in oras, venind la intretaiat de ziua, soferul injura masina, masina care trosnea si il zguduia. Opreste si se da jos. De undeva, de sub masina, trage afara cu mare cazna o canistra murdara si cu pete de unsoare. Gafaind, o taraste dupa el si se indreapta spre spatele masinii, unde trage in jos de manerul metalic al usii, usa care nu vrea sa se deschida. Cu un ciocan, rezolva problema. Deschide usa. Un abur si o raceala de ghetarie il izbeste drept in fata rosie, patrunzandu-i adanc in narile mari si paroase. In intuneric se vad atarnand jumatati vinetii de vaca inghetata. Cu nadejde, ia canistra si arunca pe fiecare jumatate apa, apa care se prelinge incet in jos, apa care nu apuca sa se scurga, pentru ca ingheata. Apoi, soferul inchide cu grija usa masiva plina de promoroaca, mestecand si mormaind socoteli de el stiute, cata carne si cati bani va obtine in ziua aceea. In spatele cubului de beton, coada este deja prea mare, este vanzoleala, lumea se cearta pe locuri. Scaunelele au disparut ca prin minune. Unul striga ca sunt prea multi si nu o sa ajunga. Toti se agita in asteptarea carnii inghetate, carne imbunatatita cu apa, apa de canistra de sofer.
S-a luminat bine. Mai incolo, alta coada, in partea din fata a cubului de beton. La tutungerie. In incaperea mica, lumea deja se cearta:
- Doamna!… Sa dati numai doua pachete, sa ajunga si la noi.
Sunt pachete de tigari, de tigari Carpati, cand umede, mirosind a mucegai, cand prea uscate si scuturate, sau pline de noduri. Un domn inalt si uscativ ajunge in fata tejghelei si intreaba:
- Doamna, dar Snagov cand aduce? Crema de ghete si pasta de dinti baga saptamana asta?
La spatele cozii, o femeie bondoaca se agita si ii spune cucoanei din fata:
- Sunteti amabila, intrebati daca mai are vocabulare, ca la librarie s-au terminat si ii trebuie la nepotica, la scoala.
Neprimind niciun raspuns, iese afara neputicioasa si cauta sa priveasca inauntru prin geamul murdar. Abandoneaza. Cu pasi marunti, cu o plasa de rafie in mana, se indeparteaza incet.
Este ora noua. La farmacie deja sunt alte cateva zeci de persoane in asteptare. Se deschide usa. Ca un aspirator, multimea de femei este absorbita inauntru. Se dau vata, aspirine si piramidoane. Vata cate un pachet, sa ajunga la toate femeile. O femeie tuciurie se agita si, dand din coate, cauta sa ajunga mai in fata. Cineva o impiedica. Deodata, zbiara, ca din gura de sarpe:
- Ce, cucoana? Vreau sa apuc si eu, m-am saturat sa pun carpe, mai am si o fata care i-a venit chestia aia si e rusine, ca se duce la scoala si are control.
Ies afara si ma uit la soare, la cer, la acelasi cer si soare si ma gandesc cum calatoria mea imaginara a fost atat de reala, de parca toate s-ar fi intamplat astazi sau ieri, fapte si intamplari ireale, fapte desprinse dintr-un film, film cu un fel de nazism, film in care oamenii erau chinuiti intr-o libertate relativa si inchipuita, realitate in care ei puteau sa se opuna, puteau sa nu accepte, respectiv sa traiasca cum vor. Dar acest lucru nu se putea. Nu se putea pentru ca, in decursul a catorva zeci de ani, mintea lor a fost amortita, a fost schimbata. Au fost schimbate filozofia si conceptul despre drept. Le-au fost strecurate in minte si inima alte notiuni, straine de pamant, de tara si de neam, notiuni care mai persista si astazi. Gandeau si traiau, respectiv se bucurau prin bucata de carne viitoare obtinuta, prin kilogramul de vin de talaj viitor, vin pe care sperau ca il vor apuca si care il vor bea la sfarsit de saptamana, daca nu vor merge la munca.
Dar sa mergem mai departe in calatoria imaginara. Magazinul de incaltaminte. Gramezi de cutii din carton pentru incaltaminte, goale, erau puse in rafturi, cutii care asteptau cuminti ca din cand in cand sa fie sterse de praf. Un tanar intra in magazin si intreaba:
- 42 aveti ?… Maro?… Negru?… Nu conteaza modelul, ca astia din piciore nu ma mai tin mult.
Vanzatoarea ridica din umeri, a neputinta. Deodata, uitandu-se la tanar mai bine, ochii i se lumineaza si zice:
- Stati un pic sa ma uit in spate, avem ceva venit, refuzati la export. Cat ati zis? 42?
Dispare dupa perdeaua de panza, perdea cam murdara. Se intoarce triumfatoare:
- Am gasit, numai ca… sunt 44! Stiti, i-am pastrat pentru fratele meu, dar m-am gandit sa vii dau dumneavoastra.
Tanarul ia pantofii, ii rasuceste, ii pipaie ganditor si apoi, hotarat, pune unul in picior. Ridica si pune piciorul jos de cateva ori, apoi se uita la fata din fata lui. Pantoful balanganea la calcai, in sus si in jos, lejer. Fata statea cu degetul aratator sprijinit pe buza rosie si tuguiata, cu o fata intrebatoare, usor nedumerita. Apoi, parca sigura ca se va rezolva problema, vazand imposibilitatea ca pantoful sa stea in picior, zice rapid:
- Puneti trei perechi de sosete si nu vor mai cadea. Uitati cat sunt de frumosi. Si apoi se vor mai usca si strange.
Tanarul se scarpina la tampla si zice:
- Fie ce o fi, ii iau, ca altii nu am de unde. Cat costa?
Vanzatoarea ii raspunde:
- Cam mult, stiti… sunt de export, 400 de lei.
Tanarul, care nu avea nici 2000 de lei pe luna leafa, iar a fost pus in cumpana. Dar dand din cap, scoate patru hartii de o suta si una de 50 de lei, bani pe care ii da fetei spunand:
- Pastrati restul, oricum trebuie sa fac ceva foame. M-am cam ingrasat in ultimul timp.
Iese din magazin, iar eu ma uit dupa el. El cu cutia de pantofi sub brat departandu-se, iar eu gandindu-ma ca grasimea invocata nereal si foamea viitoare il vor face client pe viata la ulcer.
Mai spre seara, m-am indreptat spre cofetarie si am intrat inauntru. O atmosfera inchisa si inabusitoare, atmosfera cu miros acru de prajitura. Cateva suvite de hartie cu lipici, atarnau ingalbenite de tavan, in jos, cu multe muste lipite pe ele. In spatele vitrinei se vad intr-o tava cateva prajituri, prajituri cu aspect lipicios, prajituri cu lichidul prelingandu-se din ele. O eleva timida, cu cativa lei in mana, cu cravata de pioner, intreaba:
- Doamna, sunt proaspete? Ca data trecuta am mancat una de aici si am fost bolnava o saptamana. M-a certat mama, mi-a spus sa nu mai mananc de la cofetarie.
Vanzatoarea se uita la ea ganditoare si probabil avand si ea o fata, ii spune:
- Nu, mama, astea sunt cam vechi, vino mai tarziu, poate se baga altele, ca asta noapte nu a functionat cuptorul. Iar nu au fost gaze.
Aproape 8 seara. Merg mai departe si intru in scara unui bloc, bloc din beton, cu 8 etaje. In fata unui lift, un batranel cu baston intreaba vecina de la unu, care a deschis usa curioasa, cu capul plin de bigudiuri:
- Si ziceti ca nu o sa opreasca curentul? Ca nu a venit nepotul sa ma ajute sa urc pe scara si vreau sa urc cu liftul.
Matroana cu bigudiuri zice:
- Aseara vad ca nu a mai oprit, stiu eu ce sa zic, incerca si matale.
Inchide imediat usa, la auzul zbieratului lalait a unei voci de barbat baut. Batranul sta nedumerit, apoi tarsaind piciorele, se indreapta spre scara si cu mana dreapta uscata se agata de balustrada, incepand sa se traga in sus, sprijinidu-se cu grija in baston. Stateam si ma gandeam ca poate nici intr-o ora, nu va ajunge la etajul opt. Sau, Doamne fereste, face un pas gresit si cade sau ii sta inima si se va rostogoli pe trepte in jos.
Afara, in fata cubului de beton, cativa copii bat o minge. Un barbat gras, nadusind si grabindu-se, cauta sa foloseasca timpul de lumina ramas pana la lasatul intunericului sa termine de sters cu carpa o Dacia antica. De sus, de la 5, cineva striga:
- Ionele, du-te si vezi daca a inchis la alimentara si vezi daca are sare.
Paine si sare ai tu, Romanie, dar nu ai pe cine trebuie la conducere, gandeam eu. Cativa caini hamaiau din scara blocului la cineva, persoana care s-a oprit si privea la usa de la intrare. Un domn in maieu de pe un balcon, domn care fuma tacticos la etajul doi, il intreaba:
- Cautati pe cineva? A… da, sta aici la sase, intrati, nu va musca, numai seara sunt periculosi.
Ora opt, se aud televizoarele pornite. Se aud ca un ecou cu reverberatie de undeva de departe. Se aud ca dintr-o lume care nu este a noastra, lume care este aruncata prin sonor din bloc in bloc, din beton in beton, din cub in cub, prin vocea de la telejurnal: Tovarasi… vom realiza… vom trece… vom depasi… realizarile noastre sunt mari… spre viitorul luminos, spre… viitor inainte.
Noi atunci eram in tunel, dar la capatul intunecos al acestuia, de unde ne uitam cu deznadejde spre capatul luminos al tunelului.
Viorel Muha