O excelenta carte despre bani: ,,Cum sa muscam azi din painea zilei de
maine’’. A scris-o Adrian Vasilescu. A aparut prin grija Editurii
,,Minerva”.Iar revista noastra a organizat pe marginea ei, la Iasi, in cadrul
simpozionului ,,Acceleratori ai performanei economice’‘, o interesanta
dezbatere. Iar acum o prezentam cititorilor nostri in secvente grupate pe
cateva teme de actualitate. (Top Business)
In
trei topuri mondiale, toate recente, Romania detine pozitii in coada Europei.
Unul clasifica tarile dupa liberalitatile economice. Altul, dupa nivelul
competitivitatii. Iar al treilea, dupa gradul de inovare; de fapt, dupa gradul
de valorificare a inovatiilor in economie. Asa ca, inevitabil, datele privind
bunastarea populatiei ne pozitioneaza – si intr-un al patrulea clasament, cel
al standardului de viata – tot pe un loc codas.
Un
lucru e cert: romanii, cu exceptia unei categorii instarite, inca nu traiesc
bine. Iar clasa de mijloc, de care societatea romaneasca are nevoie ca de aer,
e abia in formare. Mai avem de asteptat pana cand clasa de mijloc va fi, pentru
economia noastra, un motor performant care s-o impinga inainte.
Cand
vom trai altfel? Nu stiu! Iar cine spune ca stie se lauda. De altfel, nici nu
cred ca aceasta e intrebarea: „Cand?“ Ci cu totul alta: „Cum?“ E imposibil,
astazi, sa prezicem cu exactitate nu ziua sau luna, ci macar anul in care vom
trece pragul catre un alt nivel de viata, adaptat standardelor moderne. In
schimb, e posibil sa invatam temeinic cum sa ne grabim, chiar daca incet, ca sa
prindem trenul bunastarii.
Uniunea
Europeana ne va da, desigur, o mana de ajutor. E insa nevoie sa ne ajutam si
singuri. Si, mai cu seama, sa intelegem ca trenul bunastarii nu trece – si nici
nu va trece – prin locurile postate in cozile celor trei topuri. Fiindca
bunastare fara largi deschideri catre libertatile economice, fara
competitivitate si fara inovatie nu exista.
Bunastarea
e costisitoare. Nu doar bunastarea extrema, ghiftuirea ori caderea in mrejele
viciului, cand platim si raul pe care ni-l facem singuri consumand in exces, ci
si cea fireasca, echilibrata. Ar fi, poate, impotriva firii sa consideram ca
oamenii muncesc si castiga bani numai ca sa-si achite notele de consum. Pentru
ca nu traim doar ca sa consumam. Dar consumam ca sa traim. Iar ca sa putem
consuma, tinand seama de nevoi, de placeri si de capricii, ca doar oameni
suntem, sunt cerute doua conditii. Ambele esentiale.
Prima:
sa castigam bani. Desigur, bani sanatosi, scosi din munca performanta, cu care
sa acoperim cererea de consum.
A
doua: sa gasim pe piata o oferta indestulatoare, desigur diversificata. Oferta
care sa corespunda cererii noastre de consum.
Fara
cele doua conditii, care sa fie indeplinite simultan, cercul consumului nu se
inchide. Putem sa avem bani, chiar foarte multi, dar sa ramanem cu ei in
buzunar (sau in contul de la banca) daca oferta pietei este neindestulatoare.
Sau necorespunzatoare structural si calitativ.
Pentru
consumator, importanta e solvabilitatea. Acoperirea cu bani a cererii de
consum. Problema grea. Traim insa intr-o lume care a capatat viteza de reactie
si gaseste repede solutii.
Plecam
de la un adevar spinos: astazi, pe planeta, sunt putine acele familii care
reusesc, din veniturile curente si din economisire, sa-si asigure dintr-o data
toate cheltuielile de consum, inclusiv pe cele pentru casa, pentru confort. Asa
ceva numai familiile bogate pot sa-si permita.
Dar
celelalte familii, care alcatuiesc grosul populatiei lumii? Ele cum se
descurca? Daca ar miza numai si numai pe veniturile curente, plus banii
economisiti, raspunsul ar fi ca...in nici un caz nu le-ar ajunge banii si ca nu
s-ar descurca. Realitatea e insa alta. In tarile
dezvoltate, cu deosebire, fenomenul extinzandu-se si in tarile in dezvoltare,
au fost deschise larg usile celui mai tentant dintre toate fondurile de
finantare a consumului si a investitiilor pentru locuinte: creditul.
Povara
se imparte. Familia, din veniturile curente, isi plateste facturile pentru
consumul de zi cu zi. Si, desigur, economiseste. Iar pentru plata celorlalte
facturi, de la casa la automobil si alte bunuri de folosinta indelungata, se
imprumuta. De la banci, fireste. Atentie insa: bancile isi conditioneaza
creditarea de o anumita bonitate. A aparut, iata, o noua unitate de masura:
bonitatea.
Posibilitatea
unei persoane sau a unei familii de a acoperi, cu garantii certe, un imprumut
cerut bancii. Pentru ca nici o banca nu-i va da cuiva un credit pentru satisfacerea
poftei de consum in schimbul unei simple cereri. Il va intreba obsedant cum sta
cu pofta de munca. Mai mult, ii va verifica bonitatea, ii va cere acte din care
sa reiasa ca are un venit indestulator, ca sa-si poata plati ratele si, totodata,
sa-i ramana o suma optima pentru consumul curent. Si, in plus, ii poate
pretinde sa aiba si ceva economii pentru a plati un avans
la casa pe care vrea sa si-o construiasca sau la bunurile de consum pe care
vrea sa si le cumpere pe datorie.
Adrian
Vasilescu