Pe vremuri, adica mai adineauri, un activist de partid (singur si uninominal pe-atunci, poate inca activ, nu se stie!) le explica taranilor proaspat, de buna voie si entuziast colectivizati, ca in Uniunea Sovietica cresc porumbii ca stalpii de telegraf. Un taran mai hatru a intrebat nevinovat: „De mari, sau de rari?“ si a fost dus de buna voie si entuziast la canal ca sa-i intre mintile-n cap si sa nu confunde verticala realizarilor socialiste cu orizontala plata a unor masuratori dusmanoase. Daca activistul acela mai traieste, el promite fericirea intregii tari sau doar unui colegiu electoral, iar daca taranul acela a supravietuit e in situatia de a asculta cum va primi, sub forma unei pensii de multe sute de euro, taman acei strujeni care seamana cu stalpii de telegraf. Iata cum, peste timp, se face dreptate si o atat de fireasca restitutio in integrum actioneaza reparatoriu, oferind electoratului cele mai nalucitoare realizari ale capitalismului multilateral dezvoltat, asta bineinteles dupa ce ingurgiteaza ascultator recordurile gigantice ale marelui vecin de la Rasarit, pardon de la Apus.
Intrecerea socialista intre partidele care aspira sa guverneze sau macar sa populeze Marea Adunare Nationala Uninominala se desfasoara conform pretioaselor indicatii structurate din experienta vie a alegerilor locale, fiecare promitand cu fierbinte entuziasm patriotic cat mai mult si dand vina pe pururi neadormitul dusman de clasa pentru nerealizarile de pana acum. Nimeni, dintre neobositii cantareti si dansatori lideri ai partidelor cu pricina nu-l intreaba si pe Mugur Isarescu (cam dusman de clasa, daca ne gandim si la originea lui sociala, de, e nepot de patriarh, si la atitudinea lui cam dusmanoasa fata de clasa muncitoare, caci nu vrea el sa creasca lefile si pensiile, parc-ar mai conta inflatia, daca Frontul Democratiei Foarte Populare castiga alegerile!) cum s-ar putea produce tarasenia intr-o economie care nu poate oferi mai mult decat daca si cand mai creste oleaca si productivitatea muncii.
Pricajiti porumbii si foarte rari, dar rari ca stalpii de telegraf, nu de capul lor, pandesc (cam dusmanosi si ei) la capatul tarlalei si asteapta vreun gospodar sa zica si sa si faca taman araturile, irigatiile, alegerea samantei cuvenite si tot ce mai trebuie pentru aburcarea cucuruzului pe strujeni semeti si abia apoi, dupa cules si dezbobit cocenii sa se macine, sa se imparta malaiul si sa se manance mamaliga. Pana una-alta, activistii cei noi, cu palmele batute de la volanele limuzinelor care costa fiecare cat mamaliga unui sat intreg pe un an, se intrec in promisiuni si mai iau si din timpul celor care au de cules, totusi, amaratii aia de porumbi. Vin alegerile si oamenii se intreaba daca sa aleaga intre minciuni sau sa stea acasa, ca va fi frig si nu se stie cata bautura dau cadidatii si daca nu e d-aia prefacuta.
Nu „ce“ vor oferi partidele si candidatii, ca gura nu-i doare, ci „cum“ se va petrece miracolul ar fi de bagat de seama. Toti stiu ce vor oferi cand ajung la guvernare, dar important e cum, pe baza caror programe economice, se vor tine de cuvant. Electoratul, al carui mental l-am ruralizat inadins, trimitandu-l la cel mai elementar bun simt, pricepe ca nu poti culege daca n-ai semanat, ori domnii de azi, precum tovarasii de ieri (uneori, chiar mai rau, cred unii) cred ca prostia poate fi provocata. De teama, ca pe vremuri, sau cu mita, ca-n vremile fericite de azi. Boieri dumneavoastra, daca nu e din nastere, prostia nu poate fi provocata, ci doar mimata. „Ei se fac ca ne platesc, noi ne facem ca muncim“, ziceau pe vremuri constructorii socialismului. Acum, s-a modificat nitel rationamentul: „Ei se fac ca ne dau orice, noi ne facem ca-i votam“.
Prof. Constantin Dumitru - Redactor Sef Top Business, Bucuresti