In acest articol nu voi discuta probleme juridice sau de immigrare in Statele Unite, ci voi impartasi impresiile mele din calatoria pe plaiurile mioritice din iunie anul acesta. Eu obisnuiesc sa imi vizitez parintii in fiecare an si petrec cu ei doua-trei saptamani, de obicei iarna. Ei bine, anul acesta am decis sa ma duc vara, asa, de dragul diversificarii, si pot spune ca experienta a fost intr-adevar diferita.
Odata ajunsa in Bucuresti, am aterizat direct in trafic. Cel din Chicago e o placere pe langa traficul Bucurestean. Dupa ore de sedere ca in parcare, s-a facut tranzitia la niste manevre de-a dreptul demente, astfel incat am ajuns la destinatia dorita din Bucuresti, speriata si palida, spre mila tuturor celor dragi care ma asteptau si care isi faceau probleme de calatoria mea cu avionul. “Saraca, a zburat multe ore…” De fapt pe avion mi-a fost chiar bine, calatorie relaxata, film, lectura… Calvarul a inceput odata intrata in taxiul bucurestean, din care am multumit cerului ca am iesit sanatoasa.
Dupa cateva ore, a venit timpul iesirii “in oras”, unde rudele mele imi atrageau atentia in continuu sa imi tin poseta “in brate”, regula de la care deviam destul de des nefiind obisnuita a merge cu ceva in brate cand obiectul are o bareta speciala pentru a fi purtat pe umar. Evident ca si conversatiile erau de rigoare, presarate cu povesti despre diferite cazuri de furt, ca sa imi faciliteze mie aderarea psihologica la aceasta regula.
Fiind sibianca, nu mai fusesem de mult prin Bucuresti, si imi aminteam doar vag de atmosfera capitalei. Tot colindand strazile “centrului”, eram fascinata de coloritul noului peisaj post-ceausist. Tara noastra pictata in culori sumbre pe vremuri, acum vibreaza cu rosu, verde, portocaliu, de fapt cu toate culorile curcubeului, in varianta “tipator”.
Mi s-a facut sete si as fi vrut sa mananc un pepene galben. Mare greseala! Odata intrata in piata Obor, in cautare de pepene, am crezut ca am intrat in Purgatoriul lui Dante, si ca de acolo nu mai ies vie. Imi strangeam poseta la piept, inaintand prin multime cu vitejie. N-am gasit pepene in timp util, asa ca am luat repede niste cirese si am iesit din valtoarea de oameni, tarabe, balti, fructe stropsite, si multe, multe muste.
Evenimentul fericit care ma adusese in Bucuresti a fost nunta unei prietene bune, nunta a carei ceremonii religioase a fost oficiata la biserica Domnita Balasa. A fost vremea sa incerc sentimente si din cealalta parte a spectrului. Ceremonia a fost extraordinara, datorita evident, farmecului mirilor, dar si datorita corului care parea aproape de calitatea operei profesioniste, acest cor fiind in sincron perfect cu vocile preotilor. A fost minunat.
Dupa nunta, am ales ca drumul spre Sibiu sa il facem cu trenul, linistit. La gara de Nord am realizat cu bucurie ca trenul era de tip modern, si am luat bilete la clasa intai, ca sa nu avem problema cu confortul, nu? Bravo, asa da progres! Imi revenise mandria de romanca. In timp ce eu eram cuprinsa de acest sentiment inaltator, mama ma punea la curent cu evenimentele de ultima ora. Cand trenul era aproape de pornire, un lucrator de la C.F.R. vine cu o fituica in mana, ne ridica de la locurile noastre si spune ca are “ordin” sa ne mute altundeva, iar in locul nostru se posteaza o stimata doamna specialista la dat cu spaga, care venise din… ce mai… din Italia! si avea nevoie de spatiu pentru valijoara ei nu mai mare decat ghiozdanul meu din clasa V-a. Ei bine, muta valizele mele, dar unde, ca astea fiind vagoane de tip nou, numai la mijlocul vagonului incapeau! N-am avut ce face si una am parcat-o pe culoar, ca doar in brate nu intentionam s-o tin patru ore. M-am enervat rapid, si in scurt timp am pierdut orice urma de sentiment inaltator.
Aceasta dualitate m-a urmarit pe tot parcursul vacantei mele acasa. Unele lucruri s-au schimbat in bine, unele sunt, si se pare ca vor ramane pe veci in stare de dezastru. Inca un exemplu: curatenia din Sibiu, cel putin in centru, impecabila; magazine frumoase, civilizate, toata stima. Deschiderea unui cont la banca cu acces prin internet? Dezastru. Mi-am pierdut o jumate de zi cu tot felul de cereri care nu faceau nici un sens practic, pentru un amarat ce cont bancar.
In timpul sederii mele in tara, s-au desfasurat examenele de bacalaureat. Semne de progres: elevii au avut acces prin internet la totalitatea subiectelor, si la detalii in legatura cu desfasurarea examenelor. Dar cu o zi inainte de proba de limba romana, s-au circulat pe internet subiectele alese de minister pentru examen, declansandu-se astfel un scandal pe cinste. Presa incerca sa afle cine a fost sursa acestor scurgeri de informatii, iar in acest proces pe TVR1 a fost intervievat Ministrul Educatiei Cercetarii si Tineretului, domnul Cristian Adomnitei, caruia i s-au cerut explicatii in legatura cu sursa acestui incident si masurile ce se vor lua de minister, adica se va da un examen nou sau nu?
La aceasta intrebare (justificata, dupa parerea mea), domnul (?) Adomnitei a inceput a scoate tipete scandalizate, si sa il blagosloveasca pe bietul reporter incat am ramas stupefiata. Si nici macar cu argumente, ci cu: ce maa, ma invatati voi sa imi fac eu meseria? (de educator, evident) la care reporterul a dat replica: “…dumneavoastra sunteti inginer, domnule ministru…” Ei bine, dupa asta, domnul ministru (in varsta de 33 de ani) s-a crizat, pitigaind pe o voce de vanzatoare de zarzavaturi, cum ca ce devotat e ministeru’, si sa nu indrazneasca nimeni sa ii chestioneze activitatea, ca altfel...! La asa ceva, am ramas tablou. Ce, profesionalism? Ce, diplomatie? Nu dragilor. Tipam cat putem de tare,
ca numai asa aratam ca avem dreptate.
Si uite asa, vorbind de televiziune, ajung la subiectul Mircea Badea. Pentru cei ce nu au auzit de el, Mircea Badea este host-ul emisiunii “In gura presei” de pe postul Antena1, difuzat pe la 11 seara. Prima data cand i-am vizionat emisiunea am ras in hohote. Si in ce consta emisiunea lui: el singur, la o masa pe care sunt presarate ziare, comenteaza evenimentele zilei - cateodata intr-un semi dialog cu cameramanul. Atat! El nu are agenda, pare sa nu tina partea nimanui, si le spune pe fata, fara jena, si cu mult umor. Nu are “audienta” care sa ii bata din palme la comanda, nu are o armata de “umoristi” care sa ii conceapa materialul pentru show,ci el singur singurel te tine parca lipit de ecranul televizorului, te informeaza si te distreaza in acelasi timp. I-am urmarit emisiunile cat de des am putut, iar la o discutie cu ai mei despre Mircea Badea, aflu cu surprindere ca a fost batut, si masina i-a fost vandalizata. Poftim? Se pare ca Mircea a lezat amorul propriu a catorva indivizi “importanti”, care s-au decis sa ii dea o lectie. Dintre toti “artistii” de prin televiziune, mai toti plini de fumuri, Mircea Badea pare sa fie unul dintre putinii cu picioarele pe pamant, cu simt etic si cu talent pentru meseria de jurnalist. Insa aceste calitati se pare, cauzeaza penalizare!
Nu stiu ce simt altii cand se duc in vizita in Romania. Eu nu prea stiam ce sa simt. Imi era dor de casa, abia am asteptat sa ajung acolo, iar odata ajunsa, au inceput sa ma exaspereze unele aspecte incat ma intreb cum nu se produce implozie in tara aceasta. Multe s-au schimbat in bine, oamenii au inceput sa simta pulsul pietii, sa devina agenti economici, stiu sa se distreze, insa coruptia este inca in floare! Este mai mult decat evident ca progres se face, standardul de viata creste, dar drumul este pavat cu intamplari desucheate, scandaluri, nervi, coruptie, o adevarata comedie burlesca, unde costumele actorilor sunt tipatoare si vocile stridente. Inchei citandu-l pe Mircea Badea, care isi incheie emisiunile cu fraza:”Traim in Romania, si asta ne ocupa tot timpul…”
Avocat Petra Micu