Un jurnal tv din Franta prezenta recent actiunea „pe plaja“ a catorva sute de militanti UMP (formatiunea de centru-dreapta condusa de presedintele Nicolas Sarkozy): tineri cu T-shirturi „de partid“, care le descriau vacantierilor optiunea lor politica si cautau sa-i atraga spre ea.
Metoda e cunoscuta: se distribuie brosuri si gadgeturi, se prezinta, relaxat, punctele majore ale programului etc. Ai putea spune ca militantii UMP si-au ales prost momentul: cum sa deranjezi cu politica o populatie venita sa se relaxeze, pentru a uita de grijile curente? Depinde cum privesti, dar si in ce tara te afli. Francezii, in general critici si nemultumiti, nu sunt dezertori.
Ii pasioneaza politica si o practica. Partidele parlamentare numara sute de mii de membri activi. Oameni „obisnuiti“ care isi dedica voluntar o parte din timpul disponibil pentru a nu lasa soarta natiunii doar la indemana liderilor de la „centru“.
Nimeni nu se imbranceste, nu se injura, nimeni nu-l priveste pe militantul taberei „adverse“ ca pe un dusman personal care merita suprimat. Exista o cultura a dialogului. Cetateanul nu-si manifesta interesul doar o data la patru ani in cabina de vot. Iar greii partidelor - ministri, parlamentari, primari - inteleg ca, fara aceasta „baza de masa“, formatiunea lor dispare in stratosfera.
La noi, doar 2% din populatia adulta e inscrisa intr-un partid politic. Normal. Dupa decenii de partid unic, umflat cu milioane de membri, am ramas cu o sila viscerala fata de insasi notiunea de „partid“.
Lumea care a prins vechiul regim e satula de „sedinte“, „prelucrari“ si „activisti“. Tot ce face un partid sau altul e stampilat negativ. Pare suspect. Ideea de propaganda enerveaza spontan. Cand un actor politic vorbeste, jumatate din ce spune se topeste in norul de suspiciune asigurat de publicul-tinta. El nu comunica, pur si simplu, mesajul X sau Y: abureste, insala, promite perfid. La mijloc nu e neputinta politicianului roman de a-si realiza integral fagaduintele electorale. Pretutindeni, intentiile declarate in campanie se subtiaza la proba realitatii. E mai curand vorba despre boala mostenita din comunism si transmisa parca ereditar: lipsa patologica de incredere in semeni, carenta solidaritatii, agravata de ignorarea drepturilor si neasumarea propriilor responsabilitati civice.
Nu stiu cum ar trebui sa arate „noul“ politician roman, selectionat uninominal. Acela capabil sa mobilizeze energia latenta a societatii si sa adune electoratul in jurul unui proiect castigator. Daca e tehnocrat, de ce nu ramane tehnocrat? Daca e tanar, de ce se da cu astia, batrani si corupti? Daca e intelectual, de ce nu scrie carti si nu-si vede de catedra? Daca e agramat, cum are pretentia sa ne conduca? Daca e femeie, de ce nu sta la cratita?
Actualul establishment politic e desigur fericit cu aceasta reactie populara, forumistica sau de bodega. Pentru ca, astfel, stagnarea e garantata, schimbarea se face in cerc, iar caravana vietilor noastre trece, usor-usor, pe fondul hamaielilor sterile in care ne complacem.
Teodor Baconsky - Cotidianul