De ce ne impuscam ranitii? De ce nu ne decoram eroii decat dupa moartea lor? Ultimele doua saptamani m-au pus in fata unor evenimente care de care mai incredibile.
Tumultul cu care acestea au lovit oameni nevinovati schimbandu-le radical viata si parca luandu-le si ultima raza de speranta, m-au coplesit in neputinciosia mea.
Mi-au spus destui pana acum, si le dau dreptate, ca trebuie sa ma detasez mai mult de „subiectele” stirilor pe care le primesc. Nu pot insa sa privesc unele fotografii fara sa cad pe ganduri si sa vad mai mult decat pot acele imagini sa arate la prima vedere.
La incheierea editiei precedente, doar cu vreo doua ore inainte de termenul limita de a fi in tipar, am primit un reportaj cu o serie de imagini cu inundatiile devastatoare din Republica Moldova din partea misiunii „Micul Samaritean”. In mod normal, din cauza faptului ca toate paginile erau deja aproape gata, trebuia sa refuz publicarea lor imediata si sa le includ abia in editia de fata. Nu am putut insa sa fac acest lucru. Am privit imaginile oamenilor napastuiti si casele lor surpate sau chiar luate complet de apa si mi-am dat seama ca orice amanare a unui apel de sprijin este contrar principiilor de bun simt, mai ales cand vrei sa traiesti ca si adevarat crestin. Am renuntat la alte materiale, am adaptat mesajul editorialului si in cele din urma, satisfacut de faptul ca am avut harul de a intinde o mana de ajutor, am incheiat ultima pagina si am trimis ziarul in tipar.
Ciudat, insa nelinistea si nemultumirea neputinciosiei mele nu au disparut in zilele urmatoare. Ba mai mult, am primit stiri proaspete, imagini mai tulburatoare si pe de-asupra tuturor in putinele discutii pe care le-am avut cu cate un cititor pe ici si colo, am aflat ca unora nici ca le-a pasat de ce am scris sau de imaginile publicate. Tulburat de indiferenta si scuzele ieftine de „lipsa de timp”, simteam parca nevoia de a inventa un mod de publicare a anunturilor si imaginilor in ziar nu doar sub forma tiparului conventional ci cu un fel de detector ce simte atingerea hartiei de o fiinta umana si face intr-un mod miraculos ca fiecare imagine si fiecare cuvant sa strige, sa planga si sa implore atentia acelui ce are ziarul in mana astfel ca acestuia sa nu-i scape mesajul atat de important si atat de vital celor ce sunt mai mult decat „subiecte”.
Si ca sa-mi dau mai bine seama de faptul ca de prea multe ori la noi romanii se obisnuieste ca orice fapta buna sa nu scape nepedepsita, am avut si parte de comentarii otravite ale unor sugative de barfa care aleg sa spurce binefacatorul in loc sa intinda o mana de ajutor celor ce au ramas fara o saltea si un cearceaf curat, fara o punga de malai pentru copiii lor.
Nu sunt adevarate minciunile cu privire la vanzarea misiunii Micul Samaritean! O misiune ca aceasta nici nu poate fi vanduta. E absurd sa creada cineva asa ceva. Nu a luat nimeni bani cu galeata, dupa cum se zvoneste, de pe urma anilor de slujire caritabila. Ceea ce s-a intamplat insa a fost renuntarea la partea de activitate a misiunii acesteia in domeniul radio.
De la deschiderea primului post de radio „Micul Samaritean” am fost parca molipsit de bucuria sotilor Pindic-Blaj, Florin si Lidiana. Ii cunosteam bine inca din 1987 si stiam de dorinta lor arzatoare de a intinde nu doar o mana de ajutor material celor in nevoi dar si de a le deschide ochii de a le intrezarii nadejdea credintei in Dumnezeu. Stiam ca posibilitatea transmisiei mesajelor pentru suflet si a cantarilor crestine complementa activitatea caritabila si oarecum educationala prin fapte a misiunii Micului Samaritean.
Am ajuns sa cunosc indeaproape bucuria, extazul si durerile nasterii fiecarui post de radio deschis de Micul Samaritean. In pofida incercarilor si provocarilor numeroase, vremurile erau totusi bune. S-au gasit oameni care sa inteleaga nevoia existentei acestor posturi si s-au gasit si fonduri pentru o vreme.
Nu mai poate insa nimeni tagadui faptul ca nu doar Statele Unite ci si Europa intreaga simte efectele unei recesiuni dure, dupa spusele multora nemaiintalnite de cel putin 17 ani. Sprijinul pe care misiunea Micul Samaritean il primea din partea sponsorilor ei, in buna parte si romani - fie din SUA, Canada sau tari Europene, a scazut in ultima vreme considerabil facand tot mai grea existenta si continuitatea acestor statii de radio. Multe dintre ele au ajuns intr-o situatie atat de negativa financiar incat adaugau deficitului misiunii in fiecare luna tot mai mult. S-au lansat numeroase apeluri de sprijin, s-au organizat si unele campanii de strangere de fonduri insa rezultatul a fost cu mult sub pragul minim al necesitatii. In cele din urma singura solutie de a incheia socotelile intr-un mod onorabil, fara a „trage teapa” nimanui, nici pentru spatii inchiriate, nici pentru notele de plata de curent sau utilitati, si nici angajatilor care au muncit in aceste statii de radio, a fost de a gasi un potential rascumparator care sa considere valoarea retelei de radio achitand datoriile acumulate si lasand misiunea cu o reputatie onorabila de a se achita de toate obligatiile fara a-si pereclita partea caritabila ce a functionat in tot acest timp.
In pofida greutatilor recente, misiunea Micul Samaritean a continuat sa fie mama si tata pentru orfani, a fost sprijin pentru vaduve si pentru batrani lipsiti de ajutor, le-a dat hrana, imbracaminte, detergenti si obiecte necesare igienei, precum si carbuni pentru a se incalzi iarna. Partea aceasta de misiune a fost cea care a impins de fapt spre gasirea unei solutii cat mai bune de solvabilitate a posturilor de radio pentru a facilita continuitatea programelor de ajutorare a celor saraci.
Ma doare sufletul sa stiu ca de la 1 ianuarie 2009 posturile de radio Micul Samaritean isi vor inceta activitatea. Ma rupe inima gandindu-ma la efortul si sacrificiul depus in fondarea acestor statii de radio de catre familia Pindic-Blaj chiar si in momentele in care Lidiana a fost rapusa la pat bolnava. Pana si pe patul de suferinta isi incuraja sotul si fiica sa nu stinga lumina mesajului nadejdii in Dumnezeu ce era raspandita prin radio de catre Micul Samaritean. Cu toate ca lupta cu cancerul i-a invins trupul, bucuria rasplatirii unei credinte traite si raspandite i-a pus pe buze ultimul ei zambet. Dumnezeu i-a dat harul sa nu vada si sa nu simta durerea pricinuita de scaderea sprijinului financiar acordat misiunii Micul Samaritean pentru emisiunile si posturile de radio. Celor ce au ramas insa pe baricade, Florin, Maria, Anatol si toti colaboratorii lor adoptati in familia Micului Samaritean, nu le-a fost usoara decizia inchiderii departamentului de radio.
Am avut nenumarate ore de discutii, fie in persoana sau telefonic, cu Florin si mi-a impartasit de multe ori greul misiunii sale. Ne-am sfatuit unul pe altul, ne-am rugat impreuna si am nadajduit intotdeauna ca si atunci cand nu intelegem de ce e asa cum e, Dumnezeu este in control.
Marturia facuta de-a lungul anilor de misiunea Micul Samaritean prin undele radio dar si prin modul de viata al celor ce si-au dedicat viata slujirii aproapelui, desigur va trezi si de-acum incolo inimi sincere si minti deschise adevarului. Pana si modul onorabil in care un departament falimentar, din punct de vedere financiar, si-a incheiat socotelile nu este decat inca un motiv de a aduce slava Celui ce ii slujeste aceasta misiune, lui Dumnezeu, Adevarului si Dragostei ce se daruie pe Sine.
Nu stiu cat de greu este sa traiesti stiind ca ce ai inceput din dragoste pentru semen si pentru Dumnezeu a luat sfarsit. Banuiesc numai. Realizez ca trebuie sa fie sfasietor. Insa mai sfasietoare ca durerea aceasta este barfa si lipsa de intelegere pe care fratii tai o au pentru tine in astfel de clipe. Durerea cea mai sfasietoare este sa-i vezi pe cei ce te-au cunoscut de ani de zile - si-ti stiu modul de viata, umblarea, gandirea, vorba si fapta plina de calauzirea lui Dumnezeu, ca aleg sa asculte si chiar sa raspandeasca barfa pornita de un imbecil indepartat de Dumnezeu ce si-a dedicat viata minciunii si raspandeste ura si otrava pe internet si chiar in unele ziare deschise, sau chiar imbietoare minciunii si dezinformarii. De ce este barfa mai ademenitoare si se infiripe mai usor in mintea, inima si gura omului decat adevarul?
Mi se sfasie inima de intristare realizand ca in special noi romanii nu ne decoram luptatorii decat dupa ce au trecut dintre noi in lumea celor care nu cuvanta. In loc sa le aratam aprecierea, stima, respectul si increderea, alegem mai degraba sa-i rupem bucati pe urma unor informatii neverificate de la „cineva din surse sigure”, cineva al carui nume de cele mai multe ori nici nu se stie. „Am auzit ceva de la cutare si el stie de la cineva ce are conectii si ... dar nu spune la nimeni ca ti-am zis eu sau ca de la mine stii.” Asa incepe barfa si tot asa se raspandeste. Odata cu ea se intinde si otrava iadului.
Am scris acest articol in nadejdea ca exista inca romani carora sa le pese mai mult de adevarul si informatia responsabila decat de barfa anonima. Nadejdea mea este ca nu veti tacea atunci cand veti auzi vocea barfitorilor ci le veti apostrofa vorba care, fie constient sau nu, le este otravita. Spuneti-le adevarul pentru ca acum il cunoasteti si nu lasati ca un om, un slujitor, familia sa si colegii de misiune, si insasi misiunea in sine sa sufere din pricina unor netaiati imprejur.
Si-acum ca mi-am deschis sufletul si v-am destainuit adevaruri clare cu privire la credibilitatea misiunii Micul Samaritean si a celor ce o conduc cu multa responsabilitate, cu frica si dragoste de Dumnezeu, va rog mult cititi cu atentie raportul misiunii intitulat: „Moldova sub ape” de la pagina 20. Acordati atentie nu doar „subiectelor” ci si vietilor celor ce mai mult ca oricand au nevoie de noi. Lasati scuzele ieftine.
Cititi aici articolul: MOLDOVA SUB APE: Misiunea Micul Samaritean din nou in actiune!