Batranii care si-au pierdut casele se viseaza deja in „Casa din Ceruri”.Din solidaritate cu sinistratii, militarii le-au oferit paturile lor din corturi, preferand sa doarma sub cerul liber, in fan.
In ligheanul cu apa tulbure, un batran garbov de ani isi spala de mal cartea de rugaciuni. La 90 de ani, lui Vasile Prasnac nu-i pasa nici de casa care sta sa se pravale, nici de gradina plina de balti si mal. „Asta e cartea mea. De duminica, intruna ma gandesc la ea. Pana ma mai prind zilele aicea, mai citesc intr-insa si ma rog la Dumnezeu sa ma fereasca de cumpene si de greutati”. Intai cufunda cartea in apa ca sa se inmoaie noroiul de pe ea, dupa care mangaie de lut colile cu colturi roase de atata rasfoit: „Foile pe care se gasesc literele bune le tin, care nu - raman la o parte”.
In preocuparea pentru calatoria spre cealalta lume, ii da si fiica lui de 50 de ani o mana de ajutor: „El si mamica si-au pregatit totul pentru inmormantare. De gura lor am venit sa scot lucrurile pentru care au facut economii ca sa si le cumpere”. Pe niste scaune in curte sunt stivuite lenjerii de pus in sicriu, batistute si stergare care se dau la biserica si o camasa sigilata. In timp ce unul din teancurile de prosoape pentru pomeni a fost murat de ape, voalul de imormantare a fost salvat de mucegai doar fiindca a stat in punga, iar plapumile care se dau pomana le-au scos pe gard la zvantat.
Recuperarea cosciugelor le da insa batai de cap: „Sicrie am doua sus in pod. Sunt la fereala, dar ne e frica sa urcam, ca nu tine casa. Tot in pod sunt si gainile, ca daca le lasam afara nu le mai gaseam. Si-asa imi lipseste 5 gaini”. Desi un ochi si-l tine atintit spre Rai, cu celalalt batranul vegheaza la rostul lui jos pe pamant: „Duminica, in toiul inundatiei, am sarit intr-o barca si am venit ca sa aerisesc camerele, sa nu putrezeasca tate cate am in casa aici. Am imbracamintea tata de vara si de iarna si costume pregatite ca omul gospodar. N-am mai deschis ferestrele fiindca apa trecuse de geam”.
Luni seara a comis-o din nou, spre disperarea fiicei lui: „Tata e om puternic si nu pot sa-l tin. Din tabara de pe deal, a venit pe jos pana aici prin apa, ca el a fost cojocar si avea niste pielicele si grija mare ca-s a oamenilor, sa nu le piarda. A venit sa le recupereze, le-a strans intr-un sac si le-a dus la tabara ca zicea: «Sunt cojocar cunoscut in sapte sate si nu vreau sa-mi fac numele de rusine»”. Acum cojocarul de 90 de ani a intrat prin efractie in propria casa: „A trecut politia si a tipat ca n-avem voie sa intram, ca pica casa si sa asteptam ca vine o comisie. Da’ eu stiu ce comisie? Daca vine cand se strica, noi ce mai salvam?”. Peste Radauti Prut au trecut trei zile de la inundatii.
„E mai bine ca sunt orb, sa nu vad dezastrul”Cu ochii ficsi indreptati spre casa prabusita pe jumatate, Mos Luca (80 ani) isi tine babuta de mana, parand sa nu priceapa amploarea inundatiilor. Pentru el, pagubele sunt doar „ce se vede”. Si are dreptate: „Am orbit acum sapte luni de la glaucom. E mai bine ca sunt orb, sa nu vad dezastrul”. Primeste potopul ca pe un semn de sus: „Am mai prins inundatii in ‘69, dar nu in felul asta. Astea-s fiindca lumea nu mai crede in Dumnezeu. Facem pacate la tinereta multe si ne intoarcem la Dumnezeu prea tarziu. Acum s-o intors impotriva noastra si trebuie sa tragem”. Mos Luca are deocamdata un culcus asigurat: „Acum ma duc la un cumnat al meu intr-un grajd si stau.
Ma duc din cauza ca… unde sa ma duc in alta parte? La copchii nu ma pot duce, ca deranjez, si noi suntem batrani, unul n-aude, unul nu vede, ce sa facem? Intr-un timp, femeia mea, ca e de-a doua, vroia sa se duca la copiii ei, dar s-a razgandit. Aseara mi-a spus: «Eu nu ma duc, am trait cu tine 40 de ani, ramanem impreuna, si la bine, si la rau»”. Viitorul pe temen mediu ii e la fel de clar: „Eu cat mai am de trait, domnule?”. Dar mai bine o spune babuta lui: „Asteptam moartea, ce sa asteptam al’ceva?”.
In tabaraO lama impinge in decor malul lucios care acopera soseaua spre Radauti Prut, unde 80% din case au fost afectate. In spate, niste muncitori spala cu furtunuri ultimul noroi de pe asfalt. Pana alataieri, pe anumite portiuni de drum, apa trecea de brau. De ieri, circulatia masinilor mici s-a reluat, dar tot camioanele militare roiesc mai mult pe ulitele flancate de gramezi de saci cu nisip, incat satul pare un teatru de razboi. Izlazul comunal e un lac pe care plutesc in deriva bostani putrezi, gaini si caini innecati, iar veceurile din ograzi baltesc cu rame inecate si matasea broastei.
Militarii de la Inspectoratul pentru Situatii de Urgenta Botosani sapa santuri ca sa-i permita sa se strecoare la vale apei ce balteste prin gradini, iar pompierii trag apa cu pompele din beciuri si curti. Casele din care Prutul s-a retras au fost luate cu asalt de proprietari, care si-au atarnat pe gard boarfele putrede, in fata ograzilor mobilele fac plaja la soare. Altii plang in drum, privind niste mormane de lut amestecat cu scanduri rupte si bucati din tabla de la acoperis.
Tabara a fost amplasata pe un deal ferit. Intr-un cort rosu, satenilor li se ia tensiunea, li se dau pilule si sunt vaccinati. In ultimele zile, doctorita satului n-a apucat sa atipeasca decat doua ore pe noapte, in masina parcata in fata cortului sanitar, si vaccinarile au ajuns de-abia la jumatate. Camioane cu apa minerala, banane, salam si cascaval vin din toate partile judetului, de la sponsori, incat s-a ajuns ca alimentele de la rezervele de stat sa reprezinte numai 25% din ce se consuma in tabara. Secretara primariei (47 ani), insotita de o referenta, merge cu sacul in spinare si baxul de apa intr-o mana pe la casele celor care s-au adapostit la rude si nu se pot deplasa. Ca sa fie suficiente locuri pentru sinistrati in corturile militare, majoritatea soldatilor dorm afara in fan: „Suntem 22 de la ISU, n-au fost toti, dar vreo 15 au dormit in fan. Au fost paturi, dar tot am tremurat, ca noaptea nu stiu daca au fost mai mult de zece grade”.
Unul dintre militari ne indruma spre corturile cu sinistrati: „Mergeti in cort sa vedeti cum stau si se uita unul la altul si n-au ce sa-si spuna si sa-si povesteasca. Ce sa-si zica? Unde vor sta, ca nu mai au un acoperis deasupra capului si au ramas fara nimic?”. Nu toti locatarii corturilor militare sunt taciturni. Ne-o demonstreaza tanti Veronica (62 ani): „Noi suntem multumite si ca avem unde dormi, dar e rece. Seara si dimineata e cel mai frig. Noi suntem batrani si acasa ne inveleam cu plapumi. Mai ales picioarele mi-s reci. Acasa, intotdeauna, pana nu faceam un pic de apa calda nu le incalzeam”.
Din fundul intunecat al cortului, o femeie in putere, catranita ca si-a pierdut tot, prinde glas: „Daca eram anuntata din timp, imi salvam si eu cateva lucrusoare mai de pret. Dar m-au luat pe sus din pat noaptea pe la trei jumate, exact cand apele navaleau in sat. Pe strada au inceput sa alerge jandarmi din astia tineri si sa strige cu o sirena de-asta ca o palnie care asa de urat se auzea: «Iesiti, ca vine Prutul mare, si luati-va cu voi actele casei! Vine mare! Nu va jucati, ca nu-i ca-n ceilalti ani!»
Daniel Befu - Gandul