BANI PENTRU CASE - Multe constante, putine variabile

Atunci, in anii interbelici, in prea putine cazuri o familie de romani avea posibilitatea sa adune ban langa ban pentru a-si ridica o casa. Apoi, in conditii obisnuite, bancile ar fi fost nevoite sadea doua imprumuturi pentru ca o familie sa intre intr-o locuinta noua: un imprumut antreprenorului, ca sa cumpere materialele, sa achite nota constructorilor si sa vanda locuintele. Un al doilea imprumut ar fi urmat sa-l acorde familiilor care voiau sa cumpere casele abia construite. Si antreprenorii, care in final vindeau casele construite, si
familiile care imprumutau bani din banci, ca sa le cumpere, aveau nevoie de garantii pentru a obtine banii doriti. Ar fi fost prea putini, in astfel de conditii, cei ce ar fi putut sa obtina credite: atat antreprenori, cat si – mai ales – familii ce aveau nevoie de case noi.

Creditul ipotecar a simplificat lucrurile. Tot mai multe banci, unele cu capital romanesc, altele cu capital strain, s-au inscris intr-un circuit in plina extensie: creditul garantat cu casele in constructie.

Fara credit ipotecar, pentru multi romani, pentru familiile tinere indeosebi, casa ar fi ramas un vis greu de implinit. Sau imposibil de implinit, in cele mai multe cazuri. Caci masele de tarani veniti la oras inmulteau cererile de inchirieri de locuinte, fara vreo speranta de a fi satisfacute. Initiativa particulara era inca timida. Firmele de constructii aveau putine comenzi. In Romania se construiau putine case.

Creditul ipotecar, ce anima tot mai multe banci, a deschis un drum nou. Dar si bancile aveau nevoie de bani. De aici nevoia de amplificare a economisirii, de mai multe economii adunate in banci, de la populatie si de la intreprinderi. Problema rezolvata ca urmare a intensificarii eficientei muncii, a producerii de bunuri economice si de servicii pe care piata sale accepte. Fiindca au crescut veniturile.

Prin extinderea creditului ipotecar Romania s-a ales si cu un teribil stimulant pentru o munca performanta. Familia intra in propria-i casa, ipotecata insa in favoarea bancii. Iata motivul ce o facea sa traga cu dintii, muncind si castigand bani, pentru a-si putea plati casa. Din aceasta competitie pentru existenta, desfasurata pe scara mare, a castigat familia, a castigat societatea.

Au trecut anii. Am trecut, de fapt, peste mai multe granite de sistem. Acum suntem intr-un moment in care sansa noastra, pentru viitorul apropiat, este integrarea post-aderare. Chiar daca multora dintre noi, din toate straturile sociale, nu le face deloc placere sa accepte schemele rigide, gen ,,patul lui Procust“, impuse de dreptul comunitar si de normele economice ale Pietei Comune.

Intr-adevar, ,,schemele europene“ au nenumarate constante si prea putine variabile. Apoi, modelele despre care discutam acum intens, pe toate lungimile de unda, in dezbateri politice si in mass-media, sunt excesiv de ,,tehniciste“, fiind orientate unidirectional catre problematici economice, juridice sau de mediu. De aici critica des auzita, cu deosebire in cercurile intelectuale, ca oamenii nu traiesc numai in cadrul lor material. Un adevar greu de contestat. Dar fara rezolvarea problemelor ,,tehnice“, multe dintre ele spinoase, nu ne vom putea bucura pe deplin de celelalte valori. Romania va avea o sansa de prosperitate numai daca va adera pe deplin la ,,schemele“ impuse de Uniunea Europeana. Si numai dacava fi in stare sa respecte pactul de stabilitate si crestere economica. Ar fi insa o imensa eroare sa privim inainte, spre Uniunea Europeana, cu ochelari de cal. Ca sa nu mai vedem nimic in jur. Si, mai ales, sa nu mai vedem inapoi. Pentru ca inapoi e istoria noastra: cu intrebari care au primit deja raspunsuri; ori cu intrebari care asteapta inca raspunsuri.

Una dintre intrebari, esentiala, careia istoria Romaniei moderne i-a dat doua raspunsuri, diametral opuse, este constructia de locuinte. Intrebarea are o importanta cardinala astazi, in Uniunea Europeana, cand induram o grava criza a locuintelor.

Adrian Vasilescu